Cum am observat că sunt utilizate în jurul nostru convențiile sociale care indică respectul

   Da, respectul… Ne place să îl primim și îl privim ca pe un lucru bun. Culmea, este și la modă. Se vorbește peste tot despre el. Asta deși pare o noțiune din batrâni. Dar adevărul este că respectul nu se demodează niciodată. Are și valoare de slogan.

   Cum înțelegem noi respectul în societatea în care trăim? Cum alegem încotro să îndreptăm acest frumos sentiment? Care sunt criteriile care ne fac să respectăm o persoană, o anumită acțiune, un anumit mod de gândire? Până la urmă, ce considerăm noi că este demn de admirație? Uite ce am observat eu.

   În primul rând, este cutuma veche, tradițională, a respectului față de oamenii în vârstă. Vârsta este probabil primul criteriu care aduce după sine aplicarea normelor sociale care indică respectul. Este ușor de observat dacă ne uităm în jur, mai ales că limba română utilizează pronumele de politețe. O persoană vârstnică este automat ”dumneavoastră”. Dacă ai de-a face cu o persoană de vârstă egală sau mai mică decât a ta, chiar și necunoscută, adresarea devine ”Sună-mă după 7, pa”. Departe de mine gândul să critic respectul față de oamenii în vârstă. Remarc doar că acordăm respect unui simplu număr, fiindcă se poate observa zilnic, foarte ușor, că vârsta în sine nu aduce nici bună-cuviință, nici înțelepciune, dacă nu este ajutată și de alte calități. Exemple sunt nenumărate.

   Mai respectăm, din câte se pare, funcția. Și nu oricum, ci mai ales atunci când ea aduce persoana cealaltă într-o poziție dominantă față de noi. Ne exprimăm cu ”domnule doctor”, ”domnule profesor”, chiar dacă interlocutorul este cu 25 de ani mai tânăr – deci nu este vorba de vârstă. Interesant este că, de exemplu, ”domnul profesor” pierde de multe ori accesul la pronumele de politețe când iese din contextul mediului educațional, chiar și dacă să spunem că ar avea o placă atârnată de gât cu titlul științific și funcția. Din nou, nu spun că e ok sau nu, doar remarc faptul că acordăm respect cuiva în funție de locul în care se află sau de funcția pe care o ocupă. Pe de altă parte, ”domnul primar” păstrează eticheta seniorială și dacă este pe câmp, indiferent de personajul aflat în spatele funcției.

   Banii. Bineînțeles, banii. Era sa uit, și îmi luam un potop de înjurături. Banii aduc, bineînteles, respectul. Direct proporțional cu sumele de care dispui. Intră îmbrăcat în zdrențe undeva și maximum de considerație pe care o sa o primești ar fi un ”dă-te mai așa, că murdărești peretele”. Ma rog, probabil că vei fi dat afară, de fapt. Scoate un teanc de bani din buzunar și privește!, brusc se face lumină.

   Ar mai fi și alte exemple de aspecte care atrag respectul în ziua de azi. Nu scriu însă aceste rânduri ca să critic comportamentele sociale expuse mai sus – nu că nu aș putea… Însă, deocamdată, întreb doar dacă nu cumva, câteodată, direcționăm greșit aceste semne de respect, aceste convenții sociale care arată admirația. Sau poate le direcționăm chiar ipocrit, conform intereselor noastre de moment. Nu am văzut decât mult prea rar semne de respect acordate unor calități sau realizări în sine. Respect pentru nivelul de educație, pentru performanțele în carieră, pentru servicii aduse societății Există, dar parcă sunt îngropate printre celelalte situații și nu prea se văd.

   Respectul este o recunoaștere a valorii. Să acorzi respectul tău cuiva este unul dintre cele mai prețioase lucruri pe care le ai de oferit. Aș zice să nu împărțim respectul așa de frivol. Și, mai ales, să nu îl utilizăm ca instrument. Trebuie să îi respectăm pe toți cei din jurul nostru. Le datorăm, în primul rând, respectul cuvenit oricărui om. Dincolo de asta, calitățile si valorile adevărate sunt cele către care eu cred că ar trebui să canalizăm respectul nostru. Pentru că ele se hrănesc din respect și fară el, dispar. După aia ne mirăm că suntem înconjurați de non-valori.

 –