Periodic imi tot apare în cale o problemă care a început să mă enerveze. În general, începe să se plimbe prin jurul meu când vine câte o sărbătoare. Haideți să ne exprimăm reconoștința pentru dascălii copiilor noștri printr-un cadou! cade propunerea. Veșnic, implacabil, previzibil ca tic-tac-ul ceasului. Am copii la scoală și deja, de ani de zile, chestia asta face parte din tematica și atmosfera sărbătorilor.
Nu propunerea în sine mă scoate din pepeni. Nu imi place, și dacă ar fi dupa mine, este un fenomen pe care l-aș vrea dispărut. Dar tot în perioada asta apar polemicile pe subiect. Revolta unora care nu înțeleg defel această practică. Și replicile date de profesori sau părinți care sunt de acord cu treaba asta.
Eu, ca părinte, nu am inițiat niciodată o asemenea tovărășie întru cadouri. La fel de adevărat este că în 90% din cazuri am participat fără nici un fel de obiecție la asemenea acțiuni. Și atunci, ce am de comentat? Pai am, pentru că unii se indignează de atacurile la adresa acestor obiceiuri pline de bunătate și magie a sărbătorilor.
Ca să clarific. Eu, personal, nu aș propune niciodată un asemenea lucru. Hai să îi facem un cadou profesorului / învățătoarei / directoarei, etc. Nu aș face asta din principiu, nu pentru că n-ar merita sau nu ar fi frumos. Pur și simplu contravine principiilor mele. Dar îi înțeleg, în general, pe părinții care fac acest lucru. Repet, deși din perspectiva mea nu mi se pare ok. Dar nu am pretenția să aibă toată lumea același punct de vedere ca și mine. Din punctul de vedere al cadrului didactic însă este altceva. Părinții sunt de toate felurile, cu toate tipologiile de gândire posibile. Tu, profesorul, ești numitorul comun. Tu trebuie să fii factorul de echilibru, moderatorul interacțiunii între copii și între părinți în probleme legate de școală. Și tu, profesor, dascăl, om de cultură și de știință, intelectual, parte a elitei societății, te întrebi ce nu este în regulă cu practica asta de a primi cadouri de la părinți?
Păi hai să ne lămurim. În primul rând, pentru că un asemenea cadou este interpretabil. Cum, un aranjament floral este interpretabil? Ok, să zicem că nu – deși, de multe ori, lucrurile nu se opresc la un aranjament floral. Vine un părinte cu propunerea. Să zicem că nu este vorba decât de niște flori. Se hotărăște o sumă, care se împarte la numărul celor care participă. Aici apar problemele. În discuțiile între părinți apare textul ”cine e de acord, cine vrea, etc.”. E, și dacă unul spune că nu cotizează? Poate din principiu, poate nu i se pare corect. Poate nu are. Aici e buba mare. POATE NU ARE. Ziceți ca totul rămâne așa, liniștit? Cel mai probabil nu, vă spun eu, din proprie experiență. Și am trecut deja prin vreo opt colective de părinți. Când vine unul și spune că el nu cotizează, ceilalți părinți de multe ori vor bombăni printre dinți. Și asta e varianta cea mai ok. Trecem si peste asta. Să zicem că un părinte nu cotizează, și ceilalți nu au nimic de obiectat. Credeți că părintele care sparge gașca se simte în largul lui? Oare nu îsi face gânduri că ar fi dat și el, dar n-are? Poate chiar își rupe de la gură ca să contribuie. Sau nu i se pare un lucru corect, și se zbate între principiu și dorința de a fi în rând cu lumea. Oricum o dăm, nu e nici bine, nici confortabil.
Merită toate zbaterile astea ca să îti primești tu, profesore, floricica și mica bucurie de sărbători? Vocația ta de dascăl nu ți-ar aduce destulă bucurie dacă ți-ar dedica elevii o poezie, un cântec sau dacă ți-ar compune o scrisoare de sărbători? Ai nevoie de mulțumiri sub formă materială? Tactul tău de profesor, înțelepciunea anilor petrecuți la catedră nu îți spun, oare, că ar fi mai bine să îi rogi pe părinți la prima ședință să nu îți facă nici un fel de cadou? Nu te-ai simți mai bine știind că ai evitat astfel să fii, indirect, cauza unor dispute, nemulțumiri sau situații potențial penibile? Chiar atât de multă nevoie ai de cadourile astea? Până la urmă, îți faci doar datoria. Nu-i așa?
Ah, era să uit. Și toate astea în condițiile unei societăți cu corupție endemică, cu lipsuri mari la capitolul educație și cu o mentalitate deficitară în relația cu persoanele aflate în poziții de autoritate.
Nu vreau să condamn pe nimeni prin aceste rânduri. Am cunoscut multe cadre didactice pe care le respect enorm și care primesc cu bucurie aceste cadouri. Chiar le văd ca pe o dovadă de mulțumire și apreciere din partea părinților. La mine nu este cazul, pentru că la nivel universitar părinții nu prea apar în peisaj, dar și pe mine m-ar bucura un asemnea gest. L-aș refuza, însă, din principiu. Nu zic, nu poți refuza un copil care vine cu o floare. Însă mai mult decăt atât, în condițiile din societatea noastră, poate că ar fi bine să evităm.
Așa cum am spus, consider că aceste obiceiuri trebuie să dispară. Si cred că asta trebuie să pornească de la profesori. Dincolo de asta, însă, dacă mai și vociferezi apărând fenomenul ca pe un drept al tău, ca dascăl, atunci asta este insolență cu ignoranță presărată pe deasupra.
